Pedagogia experiențială

Experiența

O experiență este orice trăire individuală și personală, inclusiv experiențele cotidiene. Spre deosebire de o unitate de învățământ clasică, de exemplu, o experiență este asimilată în mod holistic, ceea ce duce la o eficiență de învățare semnificativ mai bună. În plus, competențele sociale, în special, pot fi dezvoltate aproape exclusiv prin propria experiență. Din motivele menționate, este logic să se utilizeze experiența în mod țintit ca metodă de învățare, prin stimularea deliberată a experiențelor personale.

Experiența și pedagogia

Experiența personală, subiectivă, nu poate fi controlată în detaliu, deoarece depinde de experiența imediată și de formarea individului. De asemenea, multe experiențe sunt neintenționate. Cu toate acestea, printr-o planificare țintită, este posibil să se favorizeze apariția unor experiențe personale dorite.

Heckmair și Michl definesc pedagogia experiențială după cum urmează:

„Pedagogia experiențială este o metodă orientată spre acțiune și urmărește, prin procese de învățare exemplare în care tinerii sunt puși în fața unor provocări fizice, psihice și sociale, să le stimuleze dezvoltarea personalității și să îi capaciteze să-și modeleze în mod responsabil mediul de viață.”

Caracteristicile pedagogiei experiențiale moderne

Există numeroase abordări și concepte diferite în cadrul pedagogiei experiențiale. Cu toate acestea, majoritatea se caracterizează prin următoarele trăsături comune:

• Orientarea spre acțiune: esența procesului de învățare o constituie abordarea unei sarcini, iar dobândirea și transmiterea cunoștințelor și abilităților se realizează în primul rând prin experiența personală.
• Caracter serios: Situația de învățare este concepută astfel încât sarcinile de îndeplinit să reiasă de la sine și să trebuiască neapărat rezolvate.
• Accentul pe grup: Situația de învățare este concepută astfel încât colaborarea să fie necesară, iar dezvoltarea competențelor sociale să fie consecința logică.
• Caracterul experiențial: Situațiile de învățare create nu sunt, de regulă, obișnuite, fiind adesea chiar neobișnuite și excepționale. Acest lucru permite o distanțare față de viața de zi cu zi, precum și un succes durabil al învățării.
• Caracterul voluntar: Pedagogia experiențială pornește de la premisa că învățarea nu poate fi impusă. De aceea, măsurile pedagogice experiențiale sunt, de regulă, voluntare. Sarcina și, uneori, provocarea pedagogului experiențial este aceea de a încuraja elevii să se confrunte cu situația concepută.
• Concepția pedagogică: Elementele pedagogiei experiențiale sunt planificate și puse în practică în mod țintit, cu scopul de a transmite ceva. În acest sens, însoțirea de către un colaborator cu pregătire adecvată este utilă și, adesea, chiar necesară.

Exemple de măsuri din cadrul pedagogiei experiențiale

În continuare, vom enumera câteva exemple de măsuri din cadrul pedagogiei experiențiale:

• Poteca desculților – Un traseu special amenajat, pe care se merge fără încălțăminte; prin contactul cu solul se experimentează senzații senzoriale deosebite și, odată cu acestea, o anumită stare de relaxare.
• Parc de aventură – O structură formată din copaci sau trunchiuri și frânghii, care necesită echipament de siguranță. Este adesea concepută special ca activitate de grup.
• Grădinița în pădure – îngrijirea copiilor în natură, în special în pădure.

Factorii care determină transferul / succesul învățării

Există diverse concepte ale pedagogiei experiențiale, care au dezvoltat modele foarte diferite privind modul concret în care participantul ar trebui să învețe.

• Modelul „The Mountain Speaks for itself”: Învățarea se realizează exclusiv prin experiența personală.
• Modelul „Outward Bound Plus”: Învățarea se realizează prin experiența personală și o reflecție ulterioară, menită să aprofundeze cunoștințele dobândite.
• Modelul metaforic: învățarea are loc prin faptul că situația de învățare seamănă foarte mult cu situația de zi cu zi a participanților. Astfel, legătura cu aplicarea practică devine clară, iar experiențele nu sunt umbrite de o reflecție prea intensă.

Obiectivul fiecărui concept este însă transferul comportamentelor specifice domeniului (de exemplu, asigurarea la escaladă/coborârea în rapel), al modelelor de comportament interdisciplinare (de exemplu, strategii de rezolvare a problemelor/gestionare a conflictelor) și/sau al schimbărilor de comportament metaforice. În cazul acestora din urmă, exercițiul se desfășoară într-o situație care reprezintă în mod figurativ obiectul propriu-zis, transferul putând fi realizat numai prin transpunerea în situația reală de zi cu zi.

Obstacole în calea transferului / succesului în învățare

Punctele critice din pedagogia experiențială, care pot împiedica transferul în viața de zi cu zi și, prin urmare, succesul învățării dorit, sunt următoarele:

• Situația de învățare prezintă într-un mod prea simplu ceea ce, în realitate, este foarte complex.
• Pediagogia experiențială aplicată pe o perioadă scurtă de timp duce doar la procese de învățare pe termen scurt și, prin urmare, ratează șansa unor procese de învățare pe termen lung și, implicit, a unor beneficii de învățare mai ample.
• Dacă participanții nu sunt însoțiți în procesul de transfer (modelul „The Mountain speaks for itself”), există riscul unor rezultate de învățare suboptimale.
• Senzația de a avea „timp liber” scade motivația de a învăța ceva și, prin urmare, afectează procesul de transfer, atât de important în acest context.

Aceste riscuri pot fi reduse semnificativ prin stabilirea unor acorduri clare cu privire la obiective și așteptări, prin alcătuirea conștientă a grupurilor, prin o abordare pe termen lung a măsurilor și prin utilizarea țintită a tehnicilor de transfer.

Sursa imaginii

• Imaginea de copertă:Ramun Badertscher, www.ramunbadertscher.ch